O confesiune atat de goala ...

Cred ca m-am pierdut pe undeva in ultima vreme . Ma caut cu disperare , ma strig , si nu sunt nicaieri . Uneori mi se pare ca e mai potrivit , in situatia in care ma aflu sa nu fiu prezenta in prezentul meu . Stiu , am mai ales acest lucru odata si am ales gresit . Dar acum ma gandesc ca daca imi voi inchide inima intr-un cufar pentru o vreme , cat sa aiba timp sa se vindece , o sa stiu sa traiesc din nou pentru mine . Acum nu mai am habar , si fiinta mea , contemplata obiectiv , imi repugna din pricina incapatanarii oportunitatea de a readuce lumina acolo unde , intunericul s-a facut stapan  absolut . 

Am crezut in suflete , am crezut in lumina , am crezut in oameni , am crezut si-n dragoste , si viata mi-a aratat cum moare totul . Cum totul este un joc . Mi-e dor din nou de inocenta . Mi-am pierdut rabdarea , dar nu si credinta in ingeri si in minuni . Am declarat ca sunt de piatra . Insa , in interiorul stancii care glumeste si ia viata asa cum este , fara a se complica prea mult in nimic , exista inca lumina . 

Dar candva voi uita sa plang  , pentru ca voi invata sa rad din toata inima . Candva am sa ma regasesc intr-o poveste minunata care inca nu s-a scris . Candva am sa rad cu lacrimi si am sa plang cu zambete . Promit !