Trec pe langa oameni la fel de tacuta ca si ei , la fel de nastrusnica si la fel de obosita de viata in care , lumina nu-si mai are locul . Si iata-ma pierduta intre zidurile in care se impresoara omenirea din sufletul fiecaruia . Visez , din cand in cand , povestea din care am iesit . Incerc sa regasesc drumul spre Paradisul din care evolutia m-a izgonit si , ma doare ca nu mai pot sa zbor . Traiesc pe jumatate , asa cum o fac toti oamenii , dar simt ... simt la fel ca inainte , cand aveam doi ingeri pazitori care sa-mi alunge orice urma de intristare .Doi ingeri cu cate doua aripi uriase , luminoase si albe . Mult mai albe decat coroana soarelui .
Imi amintesc de niste maini care puteau totul , care stiau totul , care transformau mereu imposibilul in posibil , care vindecau sufletul de toata rautatea turnata de lume peste el si care stiau sa reaseze mai multa lumina in inima cusuta , de fiecare data , cu mai multa grija si mai multe lacrimi . Lacrimile acestea usturau mult mai mult decat impunsaturile din univers , dar refaceau lumina . Si tot aceste binecuvantate lacrimi care au plouat peste pustiul sufletului meu atata amar de vreme m-au vindecat cand aproape murisem .
Dincolo de intunericul in care se scalda lumea , o aripa de inger mi-a acoperit necredinta si a inviat lumina care parea ca nu mai stie sa arda !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu